O mireasmă minunată
Parcă din cer scufundată
Umple tot văzduhul
De-ti cutremură tot duhul…

E a teiului minune
Ce-apare-n fiece Iunie!
Si pe dealuri si pe văi
Zburdă tot miros de tei

Si in vetrele străbune
Si-n orasele cu nume
Teiul tot iubit rămâne

Ştia al nostru Eminescu ce ştia
Când in repetate rânduri
Cu pana şi hartia-n mână
Profunzimea pentru tei
Işi dezvăluia;

Avea un sentiment
Adânc înfiripat
De parca se trăia, iubirea
Dintre o fata şi-un băiat.

La fel trăiesc si eu si poate si mulţi alţi
De la opinca ţarii si pân’ la nalţi prelaţi
Uimirea si iubirea
Pentru copacul care parcă
Vesteşte veşnicia!

Si merg pe un făgaş
Căci chiar si la oraş
In adierea vântului
Răsare un miros ce-ţi învioaie
Chiar si puterea gândului

Insă satul tot sat rămâne
Si-n el găsim, în vetrele străbune
Parcă mai minunată această
Mireasmă-nbietoare.
Ce face fiecare zi cand teiul e-nflorit
O minunată sărbătoare!

Dar stai!!!
Că teiul, chiar si din mijocul pădurii
“Trăieste” şi-n Biserică
Când se împarte de Rusalii

Trăieste-n armonie cu-acest Praznic mântuitor
Si se pogoară până-n suflet
Alături de Mângaietor!

In linistirea-mi ce-adeseori o caut
M-aşez pe rădăcină, sau uneori si-n pat
Şi stau în taina lui, in taina teiului
Inmiresmat si meditând
La Creatorul meu şi-al lui…!

autor: Marius Crăciunescu

Tags: Literatura, poezie